miercuri, noiembrie 19, 2014

Cronică dă film. Despre un film.

Meteahna americanilor de a-și termina filmele cu happy end lovește din nou.
Meteahna românilor de a traduce titlul filmelor americanilor lovește și ea. Poate pentru prima oară după "era Irina Margareta Nistor" titlul unui film putea să fie tradus mòt-a-mòt fără a fii scos din context. Vorbesc despre "The gone girl" , tradus total neinspirat "Fata dispărută" . "Fata dusă" nu este doar un titlu potrivit ci chiar esența filmului.
The bitch, sau jigodia cum plăcut o alintau și traducătorii dar și "colegii" de vizionare, e o blondă bună cu fund de "stripteoză" care reușește să insceneze crima perfectă. Care crimă i-o pune in cârcă lu' bărbasu'. Victima, chiar ea. Care dispare. El trage ponoasele, iar intre două ponoase i-o trage unei puștoaice care pe urmă recunoaște, inainte să recunoască el, in direct la televiziune, America il urăște, nimeni nu il crede nevinovat, poate puţin poliţista care il anchetează și care bea cafea in toate scenele.
Dacă nu aţi inţeles nimic până aici nu vă simțiţi prost, nici eu. Și nici vecinul de scaun care pe tot parcursul filmului a intrebat-o pe prietena lui despre ce se întâmplă pe ecran.
Spre finalul filmului fata dusă dispărută, apare. Cică, vezi Doamne, violată, bătută și fostă sechestrată, de către un fost, care fost acum e puţin cam fără beregată, luată de către fata dusă fostă dispărută. Bărbasu' nu doar că nu o crede nevinovată, dar se cacă pe el de frică să locuiască sub același acoperiș cu nebuna!
Care nebună e văzută de America ca o minune întoarsă și salvată. Acum și însărcinată. Aici intervine eternul și fascinantul happy fucking end... ăsta micu' rămâne căcat pe el de frică cu fata dusă fostă dispărută, tăietoare de beregată, actualmente viitoare mamă a copilului lui, doar pentru că un idiot de scenarist și un meseriaș de regizor cred cu tărie că americanii iubesc happy end-urile!!!
Mie mi-a plăcut pentru că a fost Orange Film și pentru că sosul de brânză de la nachos a fost la fel de gustos.
Ps. Americanii chiar iubesc happy end-urile!!!

Text.    Cristi Liţeanu